VALEA
MOLDOVEI
Copilăria…
Eeei, să
scriu despre oameni şi locuri de peste tot şi să nu scriu despre locul obârşiei mele? Nu se poate! Am venit pe lume într-un
sat superb, în plină vară, fără medici, fără mofturi, am venit pentru că aşa a
vrut Doamne-Doamne; dacă era după tatăl meu, aş fi fost un mândru fecior.
Satul, care este şi comună, se numeşte Valea Moldovei, şi, după cum îi spune şi
numele, e situat în bazinul de mijloc al râului Moldova, pe partea dreaptă, la întâlnirea
Munţilor Stănişoara – Obcina Voroneţului – cu Podişul Sucevei, la o distanţă de
18 km de oraşul Gura Humorului.
Cele mai
vechi amintiri ale mele despre cum arăta V.M., sunt legate de dealurile pe care
le vedeam la oarece distanţă, un câmp nu prea mare, cultivat fie cu grâu, fie
cu cartofi sau porumb, la marginea căruia se întindea şerpuind “coasta”,
apoi, cât vedeai cu ochii, de sub coastă
şi pâna la râul Moldova, se afla terenul arabil (al CAP-ului). Ca şi copii,
aveam şi libertatea şi interesul de a merge până pe coastă. Coasta avea vreo
10-15 m înălţime şi vreun km lungime, cred; era înţesată de arbuşti, printre
care şi măcieşi; practic nu puteai coborî decât prin anumite locuri, un fel de râpe
formate prin scurgerea apelor şi trecerea animalelor sau oamenilor. Noi, copiii,
găseam si alte metode de a coborî, ţinându-ne de toţi arbuştii ăia sau de iarbă,
chiar dacă ne mai înţepam sau alunecam şi cădeam! Scopul nostru era să culegem
primele flori de primăvară (Floarea Paștelui şi Viorele, în principal). Nu ştiu
dacă m-am făcut înţeleasă în descriere. Cu alte cuvinte erau terenuri terasate!
Noi locuiam pe atunci pe o uliţă, la o
margine de sat, în partea de Jos. Pământul imediat următor celui în proprietate
(aveai dreptul să deţii 26 de ari) fusese pământul nostru în mare parte, iar
acum fusese dat unor oameni nevoiaşi, odată cu colectivizarea. Adică s-a luat
de la cei care aveau mai mult, şi, iată echitatea socială!, s-a dat întâi celor
care nu aveau deloc, restul revenindu-i CAP-ului.
Ieşeam de pe
uliţă, ajungeam pe drumul principal care se întindea pe malul pârâului Valea
Seacă, (noi făceam parte din Jos), şi mergeam până în centru unde se aflau: şcoala,
biserica, magazinul, bufetul şi căminul cultural. De la magazin, tot înainte, începea
partea de Sus. Deci, noi aşa spuneam: sunt din Jos sau sunt din Sus. În Sus,
aproape de centru, se afla primăria şi dispensarul, iar drumul ducea până
departe în pădure, până la cantonul silvic. Pe toată partea stângă a satului se
întindea maiestuos, cuminte şi însorit, Dealul Iancului, care este graniţa
dintre Bucovina şi Regat; peste deal
este comuna Slatina, unde Alexandru Lăpuşneanu a zidit Mănăstirea Slatina; de
la noi din Jos, Suha desparte Bucovina de Măliniul lui Nicolae Labiş. Când eram
mică, îmi închipuiam că satul e aşezat într-o covată crăpată!
Relieful e
diversificat incluzând: ape, teren arabil (nu mult, dar totuşi), dealuri, păduri
şi munţi. Poate de aceea anotimpurile erau bine delimitate, cu ierni năpraznice,
cu primăveri ca-n poveşti (eu miroseam aerul de primăvară încă de când începea
să se topeasca zăpada), cu veri călduroase şi toamne târzii. Primăvara era
anotimpul preferat: în fiecare dimineaţă căutam cu privirea culoarea verde,
observând cum rând pe rând natura se schimbă din negru în verde; primul era
lotul de grâu sau ovăz, apoi dealul, pe urmă restul; pomii curăţaţi, văruiţi în
partea de jos, unii chiar altoiţi, cu coroanele semeţe aşteptau cu nerăbdare
razele călduţe ale soarelui, pregătindu-se pentru a da o nouă viaţă, scoţând
din nimic mugurii cruzi şi înfriguraţi; mugurii - iată un altfel de verde - în
scurt timp se transformau în frunzuliţe, iar din mijlocul lor apăreau florile
(flori alb-rozaliu de măr, flori albe de cireş, vişin, prun şi păr). De fiecare
dată eram mută de uimire şi încântare! Primăvara, toată lumea robotea, ca un
adevărat furnicar, fiecare avea ceva de făcut după lenevirea din iarnă. Se curăţau
grădinile şi livezile, se ara, se însămânţa, se puneau cartofii în pământ, se făceau
straturile de zarzavat şi de flori, se curăţau şanţurile şi se văruiau pietrele
ce ţineau loc de “dig” , se văruiau casele şi se vopsea ce era de vopsit. Până
la Paşte, de obicei, totul era gata, totul era frumos şi proaspăt! Şi chiar
simţeam atmosfera de Paşte, chiar era sărbătoare!
Vara îşi făcea
treaba ei! La ţară nu aştepţi vara pentru vacanţe, ci pentru ca plantele să
crească şi să rodească, vitele şi oile să aibă ce paşte, etc.
Toamna, cel
de-al doilea anotimp preferat, venea cu roadele. Datorită tatei, toamna era şi
pentru mine zâna bună, frumoasă, îmbrăcată în haine multicolore, care vine încărcată
de bunătăţi. Vedeam în ochii lui bucuria cu care muncea la strânsul recoltei de
pe câmp, apoi la încărcarea în caruţă, căratul în mai multe rânduri şi, în sfârşit,
umplerea hambarelor. Totul era făcut cu rânduială! Apoi făcea nişte socoteli în
privinţa producţiei (în funcţie de numărul căruţelor aduse), în urma cărora ştia
ce şi cât are de vândut. Era de-a dreptul comic atunci când venea cineva să
cumpere: îl ducea în şură sau unde avea depozitat produsul respectiv şi-i
zicea: “eu vând cu….(cred că era cel mai scump), uite, pune-ţi singur, să nu
crezi că nu te las să alegi, cântărim şi..gata, să fii sănătos”. El stătea pe
un scăunel şi se uita. Ce însemna autoservirea asta!? Că nu se obosea deloc! În
fond, să zicem că vindea fasole, păi ce să alegi? Sau dacă vindea cartofi…păi îi
vindea după ce erau aleşi pe
categorii, deci aveau cam aceeaşi mărime.
Daaa, şi,
uite aşa ne bucuram cu toţii, eu ştiind că aveam ca şi el sentimentul mândriei,
al omului avut! Mereu ne-a dat sentimentul că suntem dintr-o familie de neam
bun, dintr-o familie bogată…, deşi, când ceream una-alta, nu ne dădea mai mult
decât strictul necesar! În orice caz,
n-am dus o viaţă îndestulată, cu excepţia mâncării, dar am crescut într-o
familie onorabilă; cel puţin tata era respectat, iar părerea lui era literă de
lege pentru toţi, nu doar pentru familia noastră.
Paranteză
lungă, am făcut! Revenind la Valea Moldovei ţin să adaug şi alte forme de relief. Am amintit de
dealuri şi păduri de brad - în special - de râuri şi pârâuri, dar frumoasă era şi
lunca. Lunca se formase de-a lungul unui pârăiaş, pe malul căruia sălciile îşi
înmuiau discret crengile, ascunzând o iarbă înaltă printre tulpinele lor
strâmbe; ca situare în spaţiu, se întindea din capătul satului (din Jos) făcînd
un semicerc până la apa Moldovei, înspre satul Berchişeşti; în zona mlăştinoasă
care se formase erau câteva ghioluri (acum au secat), de care nouă, copiilor,
ne era tare frică. Aveau forma unor bălţi mai mari, înconjurate de stuf şi
papură, foarte adânci şi mâloase; se spune că s-au înecat oameni şi, chiar,
căruţe cu tot cu cai. Printre ele creştea un fel de iarbă pe care vitele o păşteau
cu mare plăcere.
În partea opusă, pe partea stângă a drumului ce duce la Gura Humorului, se
află Runcul - un deal impunător - de la al cărui vârf începea pădurea de brad;
pe runc, cam la jumătatea distanţei până în vârf, este cimitirul (ţinţirimul).
Cam greu se lasă omul dus!
Pe Runc, în general, păşteau vitele. Deseori mergeam şi eu cu vaca la
păscut, deşi pentru cei din Jos, era „repartizată” o altă păşune, cea din bălc.
Bălcul, un fel de toloacă cu iarbă,
mlaştinoasă şi înţesată cu smocuri de pipirig (din pipirig făceam scăunele,
coşuleţe, cureluşe); când ploua se umplea de apă spre încântarea noastră. De la
o margine a bălcului începea un fel de pârâu lat cam de trei metri, cu laturi
oblice, denivelate, care se largeau spre exterior, înalte de vreo patru metri.
Pe toată această suprafată creştea iarba; în partea de jos, cum ar veni albia
pârâului erau 3 sau 4 gropi, cu un diametru de 3-5 m. Atunci când ploua, apa se
scurgea de pe margini, se adăuga apei rezultate din ploaie şi, practic, părea
un pârâu, mai ales că era şi-n pantă; în câteva ore (uneori ţinea şi 2 zile), pârâiaşul
dispărea, rămânând doar gropile pline cu apă. Spectacolul oferit de noi copiii
era demn de poveştile lui Creangă: se întâmpla câteodată să ne prindă ploaia
acolo (pe vremea aceea ploile veneau ca din senin, pe neaşteptate, erau acele
ploi de vară repezi, care „turnau cu găleata”, făceau bulbuci (clăbuci), nu
ţineau mult, iar imediat ieşea soarele arzător); de cele mai multe ori umbrela
nu-şi avea rostul, aşa că ne uda până la piele, ceea ce ne făcea să alergam
prin pârâiaşul respectiv, să ne stropim, sa ţipăm, să cântăm sau să dansăm; ne
încălzeam aşa de tare de ziceai că am alergat câţiva km şi, când nu mai făceam
faţă efortului, ne odihneam pe malul lui, aşteptând să ne uscăm; băieţii învăţau
să înoate aruncându-se în gropile alea. N-am răcit niciodată!
O dată, ţin minte foarte clar, a venit o ploaie foarte puternică, după o zi
călduroasă din cale-afară, a tunat, a fulgerat şi s-a lăsat cu gheaţă - mare
cam cât bobul de struguri. A rupt crengi de copaci, a culcat grădina la pământ
şi a cam despuiat porumbul. În ogradă era totul alb amestecat cu frunze şi
crengi. Pentru mine era ceva nou, ceva spectaculos. A ieşit tata să constate
pagubele, am ieşit după el şi... în cateva minute, hopa...soarele! Tata zice:
„gata, n-o să mai plouă, mergi cu vaca că e 3 îndată!”. Am făcut eu bot, dar cu
el nu ţinea, aşa că am plecat. La capătul uliţei noroiul ajungea până la gezne.
Mi-a venit ideea să-mi fac nişte ghetuţe din noroi (glod); mi-am scos
cizmuliţele din cauciuc şi am intrat în noroi, dar pentru că nu era tocmai
ce-mi doream, m-am băgat în şanţ că era mai adânc, şi, cu ajutorul mâinilor,
mi-am făcut cizmuliţe. Când am ajuns pe imaş (imaşul era rezervat doar vitelor
de la CAP, noi aveam dreptul doar să trecem pe drum - făcut prin călcarea de
către animale şi căruţe - pentru a ajunge în bălc), cizmele mele s-au făcut
incolore în partea jos, de la iarba udă, şi am rămas cu nişte „ciorapi” până la
genunchi care au început să mă strângă căci se uscase glodul. Pe atunci nu mă
temeam că voi răci, nu-mi păsa de râme, de cioburi sau de alte mizerii. Şi, cu
adevărat, n-am avut nicio problemă, n-am luat medicamente; în cel mai rău caz,
dacă răceam îmi făcea mama o supă de pui sau îmi fierbea un ou moale; mă
simţeam importantă că primeam atenţie specială de la toţi; mama îmi spunea că
nu mor pentru că am bujori în obraji (iar mă păcălea!). Chiar şi când mâncam
mere dintr-un anume măr (le spuneam mere albe), mă făceam bine.
Dacă plecai din centru şi o luai în stânga pe o uliţă, ajungeai pe dealul
Trestiei, un deal mai domol, uşor de urcat, unde păşteau vitele celor din zonă.
Eu mergeam şi acolo căci mă împrietenisem cu Lenuţa, o colegă de clasă. În
stânga, pe marginea dealului sunt case şi un drum care duce la Slatina; înainte, la capătul dealului, altă pădure.
Pădurea asta, unde găseam tot felul de bureţi sau zmeură, a fost cutreierată de
noi aproape zilnic.
Farmecul pădurii e greu de descris. Pădurea te cheamă, te poate „fura” dacă
nu-i ştii tainele, pădurea trozneşte, cântă, brazii vorbesc, zgomotele produse
de orice mişcare te înfioară, arbuştii te zgârie. În pădure e răcoare şi
aproape întuneric, liniştea iţi ascute simţurile, ecoul te poate deruta. Cumva,
ţine de fantastic, fiind locul în care poţi crea poveşti năstruşnice. De obicei
aduceam bureţi, dar dacă ne aventuram mai sus, în zmeuriş, găseam zmeură şi
mure. Nu-mi cerea nimeni să aduc ceva, asta o făceam în timpul în care, de
fapt, trebuia să am grijă de vaci. Vacile păşteau pe deal, aşa că...le lăsam şi
plecam parcă atrase de farmecul pădurii. De multe ori, le găseam în altă
parte faţă de locul în care le lăsasem; aveam ce alerga dintr-o parte în alta
să le caut!
